Nemurire (Opere Complete vol. 11) – Hermann Keyserling

Mai interesează azi pe cineva nerezolvata enigmă a morţii şi ipoteza nemuririi?

Pe omul primordial pe care nu mai știm să ni-l închipuim, sau de care nu mai avem timp astăzi, ea l-a chinuit din timpuri străvechi. Prima și cea mai veche poveste omenească cunoscută, scrijelită pe tăblițe de lut în ciudata scriere cuneiformă, cu mai bine de un mileniu înaintea poemelor homerice, faimoasa Epopee a lui Ghilgameş, ne aduce o veche mărturie despre asta.

Noi, cititorii de azi ai contelui Keyserling, suntem oameni, iar scurtimea vieţii omeneşti nu ne lasă indiferenţi dacă medităm chiar și puțin la aceasta. Nu trăim o mie de ani ca Uta-napiştim, încât să ne plictisim de viaţă. În plus, deşi suntem înconjuraţi numai de lucruri finite, căci nici Soarele nu este nemuritor, nici galaxia noastră, Calea Lactee, nu durează la infinit, finit este tot ce vedem cu ochii sau cu diversele instrumente care prelungesc vederea…

Fragment Nemurire

Omenirea, aşadar, nu poate depune mărturie în favoarea nemuririi sufletului deja din cauză că o parte importantă a ei nici nu-şi pune întrebarea. Or, un alt motiv pentru care nu are sens să vorbim de generalitatea credinţei în nemurire rezidă în aceea că „suflet” nu este o noţiune general-omenească. Nu stau la îndoială să afirm că toate cărţile bine intenţionate care, pe baza reprezentărilor eshatologice ale popoarelor străine, vor să demonstreze ubicuitatea credinţei în nemurire (aşa cum înţelegem noi cuvântul) sunt greşite deja fiindcă acele reprezentări nu pot fi traduse în modul nostru de gândire. Ar trebui totuşi în sfârşit să pricepem că numai acolo au cuvintele un sens unde le corespunde un conţinut determinat. Ce-i drept, cei mai mulţi dintre oameni întrebuinţează expresii cu care ei nu leagă nici un conţinut personal (aceasta este, fie remarcat în secundar, reversul faptului adesea accentuat că marii scriitori imprimă mereu cuvintelor lor o semnificaţie specifică): un conţinut social acestea au mereu. În secolul XX şi în cercurile literare ale Germaniei, cuvântul „geniu” de exemplu desemnează o organizare foarte bine delimitată a spiritului. De aceea, el are un sens, chiar dacă este aplicat o dată de cineva care nu ştie să gândească nimic clar prin acesta, el are un sens social temporal. Aceeaşi expresie, însă, pe timpul tânărului Goethe, caracteriza un om foarte puternic şi diform, iar în antichitate un spirit protector şi mai departe nimic. Or, ce înseamnă atunci geniu „în general”? Nimic; sau ceva determinat temporal sau nimic. — Cuvântul sofist desemna originar un titlu filosofic de onoare; chiar şi creatorul lumii era numit ocazional în acele timpuri, şi fără ironie, sofist. Aşijderea, printr-un sceptic se înţelegea în primul rând un gânditor temeinic, care nu ia totul pe încredere, fără a verifica. Or, cum să înţeleagă corect un cititor, care nu cunoaşte decât semnificaţia modernă a acestor cuvinte, ideile unor timpuri îndepărtate! Şi nu este vorba numai de timpuri îndepărtate; deja limba secolului XVIII, mi se pare mie, este de neînţeles pentru cei mai mulţi. Timbrul sunetelor gândirii de atunci se abătea de la cel de azi; fine urechi trebuie să posede cel ce vrea să-l perceapă clar. Ce înţelegea Diderot prin raison sau DʾHolbach prin nature, de aceasta, chiar şi francezii zilelor noastre, în marea lor majoritate, n-au măcar o bănuială, ca să nu mai vorbim de o noţiune.

De aceea, propriu-zis, orice traducere doar temporală este deja imposibilă. Dacă înţeleg o expresie a timpului Iluminismului — am în ureche in special cuvântul umanitate — în sens modern, îl traduc deja şi — îl falsific totodată. Les mots sont comme les monnaies: ils ont une valeur propre avant dʾexprimer tous les genres de valeurs, spune pe drept cuvânt Rivarol. Încă şi mai imposibilă (să mi se ierte comparativul) este traducerea unui gen de gândire total diferit prin sânge şi mediu în al nostru. Aici, abia dacă este evitabilă înţelegerea greşită. Acolo unde este vorba de simboluri pentru obiecte concrete (de exemplu, copac, câine etc.), diversele limbi pot fi încă aproximativ echivalente, deşi şi aici incomensurabilitatea poate fi una foarte mare, aşa cum o demonstrează comparaţia limbii japoneze cu dialectele ariene; la concepte şi idei, adică la simboluri de relaţie, lipseşte orice congruenţă. Orice popor concepe relaţia dintre aceleaşi obiecte din alt unghi de vedere, o vede dintr-o perspectivă particulară. Astfel, simbolul de relaţie Liebe (grafic vorbind) are deja alte coordonate ca amour sau love — ca să nu mai vorbim de sinonimele asiatice sau africane. Şi construcţiile care se deosebesc între ele perspectivistic nu pot fi niciodată aduse să se suprapună unele peste altele; nu putem decât răstălmăci unul într-altul — prin care, însă, se pierde tocmai esenţialul. O traducere realmente fidelă este un lucru imposibil. Or, să ne gândim chiar la epoci de cultură separate prin milenii! Întreaga noastră teologie, ba chiar toată filosofia noastră au purces, pentru a spune aşa, dintr-o greacă rău înţeleasă! Gândirea nebuloasă a sirienilor, cea necioplită a germanicilor au preluat ideologiile subtile ale alexandrinilor elenişti. Care a fost urmarea? — O dogmatică de un gen atât de aventuros, o metafizică într-atât de sălbatică, cum abia dacă ar fi putut născoci una mai rea un „popor de canibali”. Când cineva operează cu concepte pe care nu le pricepe, se comportă iresponsabil. Popoarele sunt ca şi copiii: ele preiau cuvântul, dar îi făuresc ele însele sensul; de aceea, abia dacă poate fi vorba de o preluare a gândirii adecvată cultural-istoric. Aşa s-a întâmplat cu cuvântul grecesc logos. „Logosul”, scrie Harnack, „s-a revelat încetul cu încetul ca variabila cea mai comodă care se lăsa de îndată determinată prin orice nouă mărime care a fost asimilată în adaosul teologic”. Teologii, desigur, s-au înhămat fără scrupule la treabă: din profunda, dar intraductibila idee de logos a culturii greceşti s-a născut doctrina grosier materialistă despre paternitatea divină a lui Christos! Formula ioanită: „cuvântul s-a făcut carne” a fost concepută textual, iar fiindcă la această reprezentare greu era ceva de gândit, s-a crezut orbeşte, iar gândirea şi aşa nu prea ageră s-a degradat pe deplin prin strădania de a întemeia credinţa pe argumente ale intelectului. Mituri profunde, care originar erau gândite pur simbolic, graţie înţelegerii greşite a timpurilor ulterioare, s-au cristalizat încetul cu încetul în cele mai rigide dogme ale intelectului…

Orice limbă, într-un anumit timp, leagă de un cuvânt determinat un sens determinat: această propoziţie are valabilitate axiomatică. De unde urmează incontestabil că nu pot exista concepte „generale”, care în timpuri diferite şi la diferite popoare ar avea conţinut diferit. Să reţinem această cunoştinţă; ea este fundamentală: căci abia acum suntem noi în poziţie de a aborda critic problema noastră.

4

Să considerăm pentru început ideea de Dumnezeu. Fiindcă divinitatea simbolizează relaţia cea mai intimă, cea mai nemijlocită a omului cu lumea, a eului cu totalitatea, ar fi normal ca cel puţin aici să presupunem o identitate de la un cap la celălalt. Nu este, totuşi, aşa. Ideea de Dumnezeu nu este nicidecum generală în sensul că aceeaşi idee ar fi găsit o expresie diferită la diversele popoare, ci: aceeaşi strădanie a omului de a se pune în relaţie nemijlocită cu universul, în circumstanţe diferite, a condus la simboluri ale relaţiei cu desăvârşire diferite, care ca atare sunt incompatibile unele cu altele. Iahve este incomensurabil cu zeii Greciei, şi incompatibile sunt între ele divinităţile egiptene, japoneze şi hinduse, reprezentările pe care le au despre Dumnezeu filosofii şi teologii, diferiţi sunt zeii chtonici şi cei casnici, spiriduşii şi spiritele aerului, cele slobode să locuiască unde poftesc ele. I-am putea numi, totuşi, pe toţi împreună, zei: numai că n-ar trebui să uităm niciodată că noţiunea aparent univocă include un conţinut absolut eterogen şi că, dacă (ceea ce implicit se întâmplă mereu) legăm de cuvântul Dumnezeu şi sensul care nouă ne este familiar, în cele mai multe dintre cazuri, comitem o falsificare grosolană. Pentru noi, Dumnezeu este o fiinţă infinită: o asemenea reprezentare este de neconceput pentru oameni care nu pot număra până la 3. Pentru noi, divinitate semnifică ceva metafizic; pentru cele mai multe popoare, ea nu este aşa: ea nu este decât phisis intensificată, un superlativ, adesea chiar numai un comparativ. Ba chiar nu este exclus ca la anumite triburi cras nemetafizice, care-i recunosc doar pe defuncţi ca divinităţi fantomatice, omul este cel care înseamnă mai degrabă un comparativ al divinităţii: atât de oscilante şi de metamorfozante sunt reprezentările respective. Zeii principali de mai târziu ai naţiunilor importante în plan religios, ca ai asirienilor şi ai hebreilor, par a fi fost originar eroi naţionali, oameni autentici, cărora nu le erau atribuite nici un fel de însuşiri transcendente; Iahve era în tinereţea sa un aventurier sălbatic, comparabil mai mult cu Siegfried decât cu Wotan. Din perspectiva istoriei culturii, nimic nu pare să aparţină fiinţei divine mai puţin necesar decât nemurirea: un zeu din Egiptul antic era o fiinţă întru totul ca omul, finită, muritoare, imperfectă fizic, cu pasiuni, virtuţi şi vicii. Azii mitologiei nordice erau la fel de puţin eterni ca şi devas ai hinduşilor, care „s-au născut după Creaţie”; nici Zeus nu era zeu în sensul nostru: pentru eleni, el nu trecea niciodată drept fiinţa supremă. Japonezii kami s-ar traduce mai degrabă ca „superiori” sau „mai mari” decât ca zei, iar divină nu era propriu-zis nici fiinţa acelor dii-manes din Roma antică. Tocmai divinităţile anticei religii a casei sau a πόλίς-ului sunt caracteristice pentru extraordinara diversitate a posibilelor reprezentări ale lui Dumnezeu: unui zeu care, departe de a fi omniprezent, este legat de glie iremediabil, îi lipseşte divinul conform conceptelor noastre.

Nu merge să interpretăm evoluţionist această diversitate ca pe nişte etape posibile sau necesare pe acelaşi drum ce duce spre absolut. Lucrurile nu stau aşa cum ar vrea să ne facă să credem numeroşi cercetători ai religiei, care în secret cred încă mereu în continuitatea progresului omenirii: religia nu-i nicidecum un proces, ci o formă de viaţă nemijlocită. Zeii sunt o dovadă clară că spiritul poporului este mărginit. Desigur că sensul cel mai profund al oricărei religii este acelaşi: ea leagă omul nemijlocit cu universul. Dar cât de departe este acest „univers” pentru om, la ce punct al liniei de legătură capătă formă simbolică relaţia sa cu el — aceasta depinde de orizontul său spiritual-sufletesc. Zeitatea noastră, simbolul ultim al relaţiei, tronează central între suflet şi totalitatea lumii. Triburile sărace cu duhul înţeleg prin lume numai arealul lor nemijlocit, căci numai acesta le interesează. De aceea, curba lor religioasă se întoarce mult prea repede în ea însăşi; de aceea, simbolurile lor abia dacă ajung dincolo de empiric-omenesc. Fiinţele rele sau bune, prieteni sau duşmani — transcendenţi, zeii lor nu pot fi. Şi Dumnezeul personal al femeii, care este chiar atât de accesibil rugăciunilor şi implorărilor, aparţine gingaşei partinităţi a esenţei acestuia care ştie puţin de reguli, dar cu atât mai mult de excepţii, are puţin în comun cu echivalentul său masculin, aşa cum şi-l putea reprezenta un Kant, să spunem. În asemenea circumstanţe, avem un drept să vorbim de generalitatea ideii de Dumnezeu? — Cu greu. A pricepe această idee le este interzis multor naturi umane. Curba ideală, ce se întoarce în ea însăşi, care ca religie conectează ce are omenirea mai intim cu lumea, are amplitudine diferită de la naţiune la naţiune, de la om la om. La zenitul ei, relaţia religioasă se condensează într-o formă simbolică. Totuşi, a aduce la un gen de echivalenţă aceste simboluri diferite, oricât de eşalonate ar fi ele unele în altele, nu merge deja din motive perspectiviste. Numai acolo sunt posibile comparaţii unde un popor capabil să evolueze parcurge diverse stadii — aşadar, în context biologic identic. Şi iată că ni se oferă în propria noastră istorie culturală un spectacol straniu: Dumnezeul-om antropomorf al primelor stadii se smulge irezistibil din condiţia de om, tronează acum într-o înălţime abstractă, departe de om. Dar numai pentru a se întoarce cu atât mai viu ca Dumnezeu-om al sufletului care-l caută cu înfocare.

Un popor are zeii de care are nevoie; şi ei, ca şi instituţiile sale politice, încarnează experienţa morală a rasei. În epoci de tărie, ei sunt intensificări ale fapticului, sublime exemple; în timpuri de decădere, ei desemnează compensarea. Ideile de bază ale creştinismului au apărut ocazional la suprafaţă dintotdeauna, dar această religie a putut cuprinde imperii întregi numai într-un asemenea timp când ea a oferit sufletului suferind al poporului alinarea şi izbăvirea năzuite. Dar fiecare popor are caracteristici particulare, trebuinţe particulare. Acestea se pot abate atât de mult de la ale noastre, încât capacitatea noastră de înţelegere refuză să funcţioneze. Aşa se face că, în pofida celei mai sincere străduinţe, nu am reuşit până acum să-mi formez un concept clar despre mentalitatea religioasă a chinezilor: ceea ce ne este pe deplin străin nici nu suntem capabili să inventăm; şi imaginaţia este amintire. De aceea, să ne mulţumim cu incomparabilitatea reprezentărilor diverselor neamuri şi să ne ferim ca, prin cuvinte asemănătoare, să ne amăgim cu privire la incompatibilitatea ideilor.