Flacara singuratica – Ion Ariesanu

Când începusem să scriu cartea aceasta, Flacăra singuratică, prin 1978, trăiam rupt de prima mea familie, într-o profundă sigurătate, locuind “cu chirie”, într-o mică încăpere, din apartamentul fratelui meu. Sentimentul celui însingurat, retras de lume, îl avusesem încă din adolescenţă, prin destin, dar, în perioda aceea, de ruptură familială, el mi se accentuă peste măsură. Solitudinea începea să pătrundă în mine peste normal şi să devină o stare sufietească capabilă să mă terorizeze ziua şi noaptea, ca o supremă obsesie, a unui ins intrat într-o lungă penumbră a vieții.

Ca să atenuez starea aceea a mea, anormală, făceam plimbări prin oraşul imbeznat, sau, ziua, căutam natura din împrejurimile urbei, în scurte excursii solitare. Căutam, de asemenea, familii, prieteni, singuri ca şi mine, şi mă devotam lor, le deveneam amic fidel. Făceam, apoi, o adevărată baie de filme, rămânând, mai ales la ultimul spectacol noctum unde mă lăsam purtat în abisurile poveştirilor, a iluziilor, aduse de acea “maşină de vis” care era filmul, sau frecventam asiduu concertele de muzică clasică, şi, cu multă patimă premirele teatrale. În general, căutam să-mi umplu golul vieţii şi teama de izolare, cu tot soiul de insignifiante, dar atrăgătoare evenimente ale vieţii spirituale, cu scopul special de a-mi alunga vidul lăuntric şi a mă simţi al cuiva. Căutam astfel, să aparţin şi eu cuiva şi cineva să-mi aparţină şi el mie.