Problema mantuirii in Faust al lui Goethe – Nae Ionescu

Prin acest caracter nemaipomenit de complex al vieții lui, în care se întâlnesc: Abélard cu Il Cortegiano, Ignațiu de Loyola cu Père Joseph, Pafnutie cu Origen, Socrate cu Cesar Borgia, Hugo Stinnes cu Voltaire, Faust cu Don Juan – Nae Ionescu rămâne un om cu totul deosebit față de oamenii tipizați ai vremii noastre, reduși, în dinamica vieții lor, la câteva mobile elementare. El evocă, într-un anumit sens, pe acei oameni ai Renașterii, așa cum îi plăcea să se arate el însuși  […]. Dar nu un om al Renașterii târzii, secate de orice adâncime metafizică, ci un om a acelei Prerenașteri a veacului al XIV-lea, încă plin de seva aspirațiilor spirituale ale veacului trecut, în care Dumnezeu nu a alunecat din centru la periferia lumii, și în care omul, care a ajuns să se caute, fără a se găsi, nu a uitat încă, cu totul, de Chipul de la care i se trage Asemănarea. (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu – așa cum l-am cunoscut)

„[…] Omul caută ceva, dar nu ştie ce, simte o anumită nevoie, dar nu ştie care este nevoia aceasta. Dacă ar şti-o, poate că i-ar găsi leacul, dar nu cunoaşte nici nevoia, nici leacul. De ce? Pentru că tocmai necesitatea aceasta se raportează la ceva care nu face parte din realitate, din realitatea palpabilă, din realitatea sensibilă şi directă, nici din realitatea ştiinţifică cognoscibilă. Toate elementele concrete ce stau la dispoziţia spiritului omenesc prin educaţia omului, cunoştinţele imediate şi cunoştinţele ştiinţifice sunt, într-adevăr, faţă de aceste noi necesităţi omeneşti, un faliment.” (Nae Ionescu)

Fragment Problema mântuirii în Faust al lui Goethe

II. PROBLEMA MÂNTUIRII

1. Primul termen al mântuirii: căderea în păcat
2. Două concepţii despre păcat: creştinismul şi iudaismul
3. Excurs: Pelagius şi Origen
4. Al doilea termen al mântuirii: ridicarea din păcat

1. Problema salvării înseamnă, într-un limbaj mai românesc, încercarea omului de a se mântui. Preocuparea aceasta de a se mântui nu poate să o aibă omul decât în momentul în care el are conştiinţa căderii, conştiinţa inferiorităţii lui faţă de ceea ce ar putea să fie.

În conştiinţa căderii omului se află iarăşi un moment foarte necesar în această punere a problemei mântuirii, căci pentru ca un om să se poată mântui însemnează că el trebuie să fie în esenţă mai bun decât este actualmente, adică să existe în el posibilităţi de ridicare morală şi de ridicare metafizică; adică omul se recunoaşte în adevăr pe o treaptă inferioară de viaţă spirituală, dar această treaptă inferioară de viaţă spirituală nu determină propriu-zis însăşi esenţa lui: el nu este pentru vecie aşa cum este, ci are posibilitatea de a deveni mai bun, posibilitate garantată oarecum, în închipuirea omului obişnuit, [de faptul] că, odată, el a fost aşa cum ar trebui să fie sau cum ar vrea să fie.

Vasăzică, problema aceasta a mântuirii presupune o stare inferioară, care nu este starea lui naturală, ci starea în care a ajuns graţie unor împrejurări oarecare. Prin urmare, omul a fost într-un anumit moment bun şi a încetat să fie bun; aceasta însemnează că omul a căzut.

Un termen, prin urmare, al problemei acesteia a mântuirii este reaua stare sau starea de inferioritate, dezagregarea spirituală a omului, dezagregare întâmplată în cursul istoriei.

Al doilea termen trebuie să fie poziţia ultimă către care se îndreaptă acest om în necesitatea, în tendinţa lui de a se mântui. Despre aceasta însă, mai târziu. Deocamdată să discutăm prima parte.

2. În mentalitatea noastră europeană, care este stăpânită în structura ei intimă de religiozitatea creştină, această cădere a omului este într-adevăr teoretizată. Ce însemnează aceasta? În creştinism este teoretizată printr-un mit, mitul căderii omului în păcat. Adam şi Eva au mâncat mărul din pomul cunoştinţei şi, prin urmare, au decăzut din situaţia în care erau. Spun însă că această teoretizare este exprimată printr-un mit. De ce printr-un mit? Pentru că, propriu-zis, această poveste a păcatului originar nu poate să fie luată în înţelesul acesta literal – şi o să vedem imediat de ce. Dv. poate că aţi auzit că există mai multe posibilităţi de interpretare a acestui mit al păcatului originar: este o formă literală şi este o altă formă, care înţelege prin acest păcat originar numai un simbol. Forma literală este aproape pozitivă. Acela care a exprimat-o în formula cea mai pregnantă este Sfântul Augustin: peccatum est dictum vel factum, vel concubitu, contra legem aeternam; păcatul ar fi „vorba sau fapta, sau dorinţa împotriva legii eterne”.

Este într-adevăr, spuneam eu, „o interpretare literală, pentru că vă amintiţi povestea din primul capitol al Genezei: primii oameni au fost creaţi de Dumnezeu, în felul pe care-l ştiţi. Ei erau liberi să trăiască în Eden, după cum voiau să trăiască, dar li s-a pus o condiţie: nu vor gusta nimic din fructul unui pom care era aşezat în mijlocul grădinii. Erau în grădină doi pomi: pomul vieţii şi pomul cunoştinţei. Din pomul vieţii, cei dintâi doi oameni puteau să se ospăteze cât voiau, din cel al cunoştinţei, nu. Prin urmare, Dumnezeu impune omului o lege, o poprire peste care aceşti doi oameni nu puteau să treacă. Oamenii au trecut peste poprire, vasăzică oamenii au înfrânt legea lui Dumnezeu şi, prin înfrângerea legii lui Dumnezeu, au căzut în păcat. De aceea spune Sfântul Augustin că păcatul este transgresiunea legii eterne. Este o interpretare literală, în înţeles impropriu, pentru că chiar literală nu este. Literală ar fi dacă păcatul ar fi constat din faptul că au muşcat din acel măr. Dar poprirea de a se ospăta din acel măr nu este propriu-zis decât o poprire, o lege care se impune. Sunt unii cari zic: o lege anumită [e] o lege în general. Dar nu este o lege în general, pentru că arborele acela nu este arborele vieţii, ci al cunoştinţei. Dacă omul a păcătuit în momentul în care a vrut să cunoască, în momentul în care s-a ridicat din starea lui naturală de animal, de făptură care trăia pur şi simplu realitatea direct, s-a ridicat în poziţiunea în care el încerca să-şi dea seama de toate lucrurile pe care le făcea, [înseamnă că] omul a păcătuit în dorinţa lui de a egala pe Dumnezeu – aceasta ar fi o interpretare. Dar, în sfârşit, noi zicem, în termeni generali: impunerea aceasta de a nu mânca din arborele oprit, din arborele cunoştinţei, era o lege pe care primii oameni au călcat-o. Acesta este păcatul originar, o interpretare, cum spuneam, aproape literală.

Această interpretare însă nici nu putea să corespundă, nici nu putea să convină noii structuri europene pe care o aducea creştinismul, pe care o crea creştinismul. Interpretarea aceasta este, aş zice, mai degrabă o înţelegere iudaică a păcatului originar; înţelegere iudaică într-atât întrucât şi pentru religia iudaică păcat însemnează tocmai contravenirea la lege. Dv. ştiţi că iudeii au fost întotdeauna poporul ales, că Dumnezeu le-a dat o lege după care să se conducă şi că de câte ori poporul ales călca legea, Iahve îl pedepsea. Sunt o mulţime de evenimente în care se arată că, într-adevăr, Iahve a pedepsit pe poporul ales de câte ori a călcat legea. Este, vasăzică, o interpretare a păcatului juridică, istorică, tehnică, nu metafizică, ci pozitivistă. Această interpretare, dacă voiţi încă, identifică faptul moral cu faptul juridic: păcatul este unul şi acelaşi lucru cu delictul. Delictul este însă, după cât ştim si noi, în mentalitatea noastră de astăzi, transgresarea la o lege scrisă. Păcatul este transgresiunea la o lege morală, care poate să fie scrisă sau poate să fie nescrisă.

Interpretarea aceasta iudaică, spun eu, este o interpretare tehnic-juridică, pozitivistă şi se aseamănă cu interpretarea lui Augustin. Este o ciudăţenie, trebuie să vă mărturisesc, că tocmai Augustin este acela care a dat interpretarea aceasta, pentru că niciodată n-au avut religia creştină şi teologia creştină un mai straşnic apărător al mitului decât pe Sfântul Augustin.

Forma aceasta metafizică în care s-a desfăşurat creştinismul după ce s-a format, sau chiar în perioada în care se plămădeau dogmele religiei acesteia, atmosfera aceasta metafizică a fost introdusă prin activitatea filosofică, literară şi direct religioasă a lui Augustin. Ei bine, tocmai acest Augustin, în momentul când trece la interpretarea păcatului originar şi a păcatului în general, dă această formulă, care nu este propriu-zis nici metafizică, şi nici în noua structură spirituală a creştinismului. Că poporul iudeu, că evreii n-au avut altă interpretare, şi nici nu puteau să aibă altă interpretare, este explicabil prin structura sufletească a poporului acestuia. Pot să vă amintesc acelora cari ştiţi, şi să vă spun acelora cari nu ştiţi, că sunt anumiţi istorici ai evreilor cari spun că nici ei nu înţeleg povestea aceasta cu păcatul originar. Este adevărat că se găseşte în Vechiul Testament această poveste a păcatului originar, dar ei, evreii, nu-l înţeleg şi nici nu l-au înţeles vreodată. Graetz, unul din cei mai mari istorici ai poporului evreu bănuieşte că această poveste a păcatului originar ar fi o invenţie creştină din perioada paulinică şi că a fost strecurată mai târziu în Vechiul Testament, ceea ce nu este exact. Dar vedeţi cu câtă stăruinţă se apără rasa evreiască de aceasta? Pentru ce? Pentru că păcatul acesta nu are înţeles pentru ei. În legătură cu aceasta se poate spune că nici nu există în iudaismul ortodox o problemă a mântuirii; există într-o altă formă, şi altceva, şi o să vedem ce anume, dar o problemă a mântuirii, care să se sprijine întâi pe excelenţa rasei umane şi în al doilea pe degenerarea rasei umane, nu există în toată religia iudaică.

Deci, interpretarea aceasta foarte plauzibilă a mitului păcatului originar în iudaism este surprinzătoare la Augustin şi [este] surprinzătoare pentru motivele pe cari vi le-am spus. Mai degrabă, aş zice eu că într-adevăr păcatul originar trebuie interpretat ca un mit, adică trebuie interpretat ca un simbol. Omul este prin natura lui bun. Atunci când a fost creat s-au pus în el toate posibilităţile; el a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, spune Vechiul Testament. Totul era în el cum era în dumnezeire, cu o singură deosebire, că el era creatură şi nu creator, iar posibilitatea aceasta de creator nu i-a dat-o [Dumnezeu şi] lui. El ar fi putut să ajungă la această posibilitate de creator dacă ar fi căpătat încă ceva din puterea dumnezeirii, dacă ar fi căpătat ideea, dacă ar fi participat, cum ar fi zis grecii, la Logos. Dar aceasta îi fusese lui interzis. Adică, în vorbirea firească, obişnuită, există deosebite trepte de cunoştinţă, există deosebite posibilităţi de viaţă spirituală. Aceste posibilităţi de viaţă spirituală sunt limitate: este totdeauna un maximum peste care nu se poate trece.

Încercarea de a transgresa această limită superioară însemnează pur şi simplu cădere. Ce însemnează căderea îngerilor? Nu însemnează acelaşi lucru? Nu însemnează tendinţa îngerilor de a deveni ei înşişi dumnezei? Există o cosmogonie teologică, ai cărei reprezentanţi se găsesc şi astăzi (este filosoful Maritain de la Paris); această cosmogonie teologică creştină susţine pur şi simplu că există de fapt astăzi Dumnezeu, sfinţi şi îngeri, şi îngerii sunt realităţi, cum suntem realităţi noi, şi că sfinţii, îngerii şi Dumnezeu formează un fel de ierarhie de trepte de cunoaştere.

Una din criticile cele mai însemnate şi cele mai frumoase care s-au făcut în timpurile moderne lui Descartes este critica pe care a făcut-o Maritain. El a scris Trois reformateurs (Luther, Descartes, Rousseau) şi critica pe care a făcut-o este foarte interesantă, nu numai ca mentalitate şi formă, dar şi ca substrat filosofic. Critica pe care o face lui Descartes este că Descartes crede că poate să se ridice cu înţelepciunea până la înţelepciunea îngerilor. Vasăzică, există îngeri, există o inteligenţă a îngerilor. Sfântul Toma d’Aquino a descris [şi el] această inteligenţă a îngerilor. Păcatul cel mare al lui Descartes (şi motivul pentru care el n-a izbutit să se afirme ca un filosof de seamă) este că a crezut că poate să se învestească cu această putere de pătrundere intelectuală pe care o au îngerii.

Vasăzică, păcatul poate să fie interpretat în înţelesul acesta, că omul a fost creat într-un anumit fel, adică limitele în care el se poate mişca, mai ales limitele superioare, sunt întotdeauna precizate. Posibilitatea de a trece dincolo de aceste limite nu există, încercarea de a trece de aceste limite constituie păcatul. Simbolic, mitic, am mai zice, păcatul originar reprezintă tocmai acest fapt: întâi, conştiinţa superiorităţii, a cvasidivinităţii omului, şi al doilea, conştiinţa tendinţei exagerate a omului de a trece dincolo de limitele, de posibilităţile lui naturale şi de aici răsturnarea în păcat: întotdeauna omul care vrea mai mult decât poate, care vrea mai mult decât se cuvine, trebuie să cadă într-un exces care îi este fatal. Fatalitatea aceasta se exercită, în ceea ce îl priveşte pe om, la aceasta: că trebuie să trăiască astăzi pe pământ în condiţiunile în care trăieşte. Cari sunt condiţiunile? Ele au fost puse de la început în Vechiul Testament: „îţi vei câştiga pâinea prin sudoarea frunţii, iar tu, femeie, vei naşte în dureri” etc., care, toate la un loc, nu sunt decât o sinteză pentru toate mizeriile şi toate greutăţile pe care are să le întâmpine omul în viaţa aceasta.

Încă ceva aş vrea să vă lămuresc în legătură cu acest lucru. Interpretarea pe care o dau eu aici nu este o interpretare personală, este o interpretare care poate nu este chiar aşa de mult autorizată, dar care este trăită propriu-zis de marea majoritate a creştinilor. Dacă vă veţi adresa unui om care crede şi, dacă acestui om care crede îi veţi cere să vă lămurească ce însemnează păcatul originar, el vă va da întotdeauna o interpretare analoagă.

3. Că lucrurile se întâmplă aşa, că este normal să se întâmple aşa, se poate vedea şi dintr-un exemplu care este istoric. Interpretarea literală a Bibliei a fost întotdeauna pricină de foarte multe nemulţumiri, discuţii şi polemici în sânul Bisericii. Una din aceste polemici, care a avut un caracter ceva mai vital, ceva mai grav pentru desfăşurarea vieţii religioase a Europei, a fost şi aşa-numita „erezie a lui Pelagius”. Ce spune, în definitiv, Pelagius? Pelagius a fost de origine englez şi trebuie să adaug că a fost un om foarte credincios şi a dus o viaţă foarte curată şi, prin urmare, n-a fost necreştin, lipsit de creştinătate, lipsit de religiozitate, dimpotrivă a fost un om care era frământat de toate problemele pe cari viaţa religioasă le punea; nu era la el numai o practică propriu-zisă, ci şi o necesitate teoretic-metafizică, care încerca să creeze din fărâmiţările vieţii acesteia religioase practice un sistem raţional metafizic.

Ei bine, Pelagius a spus că omul este sortit păcatului, adică omul a căzut într-adevăr în păcat. Aceasta însemnează, pur şi simplu, că omul a avut o calitate pe care a pierdut-o. El spune ceva mai mult, şi aici, deşi pelagianismul a fost o erezie condamnată de Biserică, se apropie de Sfântul Pavel. Pelagius a spus: „Chiar această poveste a căderii în păcat nu este exactă, pentru că, dacă omul a căzut în păcat, însemnează că el era sortit păcatului înainte de a[-l] fi înfăptuit, înainte de a fi el creat.” El zice: „Cine l-a creat pe om? Dumnezeu. Când Dumnezeu [l-]a creat pe om, a pus în el toate posibilităţile lui? Dumnezeu l-a creat aşa cum l-a creat, dar a aşezat posibilitatea ca el să acţioneze într-un fel sau altul. Deci, atunci când omul a fost creat, în momentul în care Dumnezeu i-a pus legi, adică: ‘nu vei face cutare lucru’, Dumnezeu trebuia să ştie că omul va cădea în păcat, pentru că Dumnezeu, care l-a creat, ştia ce posibilităţi a pus în acest om. Prin urmare, omul era sortit păcatului; deşi [era] mai bun decât astăzi, era sortit păcatului încă din momentul creaţiunii”, lucru pe care-l afirmă într-o formă ceva mai mitigată.

Ştiţi însă că mai este o altă teorie în legătură cu aceasta. Origen spune: „Au fost două feluri de creaţiuni, adică a fost o creaţiune directă, din mâna lui Dumnezeu, şi [o] a doua creaţiune, tot prin voinţa lui Dumnezeu, dar din om, din Adam. Adam, care a fost creat din pământ, a fost creat de Dumnezeu, dar Eva a fost scoasă din coasta lui Adam. Eva şi Adam nu au aceeaşi creaţiune şi nu sunt la fel, şi anume, spune Origen, este adevărat că Adam închidea în el posibilitatea păcatului, dar trebuia să vină această excitaţie la păcat din afară de el.” Eva este aceea care trebuia să păcătuiască şi el spune: „De ce credeţi că şarpele, atunci când cei doi şedeau la tulpina copacului, s-a adresat Evei? Pentru că şarpele ştia că Eva o să greşească, pentru că, dacă n-ar fi ştiut, s-ar fi adresat lui Adam. El ştia că Eva o să greşească, că ea este mai slabă. De unde ştia? Dacă oamenii sunt amândoi creaţia lui Dumnezeu, şi în acelaşi fel creaţia lui Dumnezeu, atunci de ce Eva este mai slabă decât Adam? Pentru că sunt diferite trepte de creaţiune şi nu tot ce iese din mâna lui Dumnezeu închide acelaşi grad de perfecţiune. Nu că Dumnezeu n-ar putea să creeze la fel, dar nu înţelege să creeze la fel”, spune Origen. Aceeaşi ierarhizare de valori care există în toată scara animală şi în întreaga existenţă, acelaşi criteriu de ierarhizare a fost aplicat de Dumnezeu şi la crearea Evei din Adam, şi a lui Adam din pământ, prin insuflarea Duhului lui Dumnezeu.

Ca să încheiem digresiunea aceasta, Pelagius spune: „Omul închidea în el posibilitatea păcatului, omul a fost creat mai bun, dar numai pentru o bucată de timp mai bun, pentru că, imediat, el trebuia să cadă în ceea ce este, adică Dumnezeu a prevăzut căderea omului, după cum i-a prevăzut şi posibilitatea lui de ridicare, prin trimiterea Fiului Omului, adică a lui Dumnezeu făcut, transformat în trup, întruchipat în Iisus Hristos”.

Vasăzică, vedeţi, într-adevăr, ce proporţii de mit ia această istorie a păcatului originar, mit într-adevăr, adică o poveste analoagă cu alte întâmplări reale. Dar mitică trebuie să credem că este toată gândirea religiozităţii acesteia, pentru că mitică este în genere, aş zice, toată structura religioasă a indo-europenilor. Cum? Credeţi că există vreo deosebire din acest punct de vedere între noi, europenii veacului al XX-lea, şi între vechii greci? Dar toată religiozitatea grecească nu s-a realizat tot în mituri? Necesitatea aceasta a salvării sau problema mântuirii nu s-a pus pentru greci, ca şi pentru noi, tot în urma faptului acestuia că grecul a recunoscut prin gândirea lui mitică inferioritatea în care el s-a coborât? Problema aceasta eu o consider mitică. Să mergem mai departe.

4. Există deci o gândire mitică, care postulează existenţa dintru început a omului în condiţiuni excelente şi o dezagregare, o cădere a lui în aşa-numitul păcat originar. Unde nu există această cădere prin păcatul originar, nu există nici posibilitatea, sau nu se pune nici problema mântuirii. V-am spus la început că această problemă a mântuirii are un al doilea termen, care este ridicarea [la starea] dintru început printr-o practică deosebită. Pentru creştinism, acest al doilea termen al procesului, ridicarea noastră din nou în starea de excelenţă la care am fost la început, nu este posibilă decât cu intervenţia unor puteri transcendente, adică nu din noi înşine putem să scoatem puterea aceasta de a ne mântui, ci trebuie să intervină cineva care să ne ajute să ne mântuim. Creştinismul soluţionează în chip foarte logic problema aceasta, prin intervenţia lui Dumnezeu în forma în care s-a întâmplat în creştinism, adică în forma Fiului care se întrupează. Adică Dumnezeu, această trinitate: Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, s-a întrupat, s-a coborât între noi, s-a jertfit ca trup pentru noi şi prin această jertfă a lui ne-a dat nouă posibilitatea de mântuire. Aceasta ce însemnează? Însemnează întâi că mântuirea este posibilă prin intervenţia unei existenţe transcendente şi mai însemnează, în al doilea rând, că, în definitiv, partea noastră în mântuire nu este tocmai partea cea mai însemnată.

În religia catolică există credinţa foarte hotărâtă că faptele sunt totul în mântuire, adică, dacă eu fac fapte bune, mă pot mântui. În religia ortodoxă, ştiţi că se vorbeşte de credinţa fără fapte că este moartă. Există, prin urmare, credinţă şi există fapte pe care oamenii trebuie să le facă, fapte bune. Dintre aceşti doi termeni ai mântuirii, catolicismul face să cadă accentul fundamental pe fapte, protestantismul, pe de altă parte, face să cadă accentul fundamental pe credinţă: crede şi te vei mântui.

Biserica de Apus a fost aceea care a urmărit mai mult erezia pelagiană care spunea că, în definitiv, omul a păcătuit pentru că trebuia să păcătuiască şi care, la un moment dat, prin degenerare, a izbutit să înlăture cu totul povestea aceasta a mitului păcatului originar. A zis: „Omul este aşa cum este el, aşa a fost dintru început”. Erezia aceasta, la un moment dat, printr-un urmaş al lui Pelagius, a făcut o altă afirmaţiune şi a spus că omul este rău, dar omul are în el puterea aceasta, necesitatea pe care el o simte ca să se mântuiască, ca să se ridice, şi aceasta ar fi suficientă pentru el ca să se poată mântui. Omul, cu alte cuvinte, găseşte în el posibilitatea de a se mântui, omul n-are nevoie de Dumnezeu, de al doilea termen, pentru ca să se mântuiască, ci se poate mântui el singur.

Care sunt posibilităţile acestea de mântuire? Prin ce se poate mântui? Prin felul în care lucrează. Vedeţi ce asemănare fantastică este între acest pelagianism à ou-trance, exagerat, şi între poziţia catolică, care zice că faptele sunt precumpănitoare? Vă aduceţi aminte din istorie cât de dăunătoare a fost religiozităţii poziţia aceasta a catolicismului. Ştiţi că toată reforma lui Luther a avut ca motiv scandalul cu vinderea indulgenţelor. Ce era aceasta? Dacă faci fapte bune şi ajuţi Biserica cu parale, fapta cea bună va răscumpăra toate păcatele. Vasăzică, poţi să faci o mulţime de păcate. Primul păcat, cel originar, l-ai spălat prin botez şi, prin urmare, mai ai păcatele pe care le faci în urmă. Aceste păcate le poţi răscumpăra prin fapte. Când este vorba de credinţă, este o chestiune ceva mai delicată şi cunoaşteţi scrierea lui Pascal, Provincialele. Ştiţi câte posibilităţi se oferă oamenilor ca să scape din păcat. Ai omorât pe tatăl tău, nu este nimic, te-a iertat Dumnezeu; omul trebuie să aibă mai înainte de toate intenţiunea de a face lucrul. Dacă ai omorât fără intenţiune, nu te-ai gândit că era tatăl dumitale, atunci eşti iertat. Posibilităţile de scuză se găsesc, faptele rămân: ai dat parale, ai făcut o faptă bună, îţi răscumperi păcatul. Este o degenerare. Eu nu vorbesc împotriva catolicismului, care este de o religiozitate foarte adâncă, ci arăt faptul [următor]: catolicismul a făcut să cadă accentul fundamental pe fapte, şi nu pe credinţă, [ceea ce] a însemnat o mulţime, dar o mulţime de degenerări.

Şi atunci vă întreb: ce deosebire este, principial, între pelagianism, care zice că omul se poate răscumpără prin faptele lui şi catolicism, care îngăduie teoretic posibilitatea de răscumpărare tot prin fapte?